“Se numea Sarah” de Tatiana de Rosnay

Probabil aţi auzit de cartea aceasta deoarece este destul de mediatizată. Este un bestseller internaţional, tradusă în multe limbi şi care sigur a ajuns aşa datorită subiectului tratat, nu datorită talentului Tatianei (talent lipsă, de altfel). Mie cartea asta îmi provoacă stări contradictorii: ba îmi place, ba mă enervează.  Şi toate acestea din cauza că acţiunea este împărţită în două mari părţi, două nuclee epice: anul 1942 cu protagonista Sarah şi anul 2002 cu Julia în prim-plan. Ei bine, cele două planuri alternează până la un moment dat, când se intersectează şi acţiunea se continuă cu Julia. Cred că nu greşesc dacă spun că 30% din carte are loc în 1942 şi 70% în 2002; şi asta, dragii mei, este principala greşeală a acestei doamne scriitoare (şi o să vedeţi imediat de ce).

Sarah este o fetiţă evreică care locuieşte cu familia în Paris. În razia din 16 iulie 1942 făcută de poliţia franceză, mii de evrei au fost luaţi, printre care şi fetiţa. Şi de aici se dezlănţuie iadul…

Julia este o jurnalistă americană care locuieşte în Paris şi care este pusă să facă un reportaj despre razia aceea. Astfel, aceasta descoperă, treptat povestea lui Sarah, poveste îngropată de mult timp. De aceea vă spun că cele două planuri se intersectează, în ce măsură, lăsându-vă pe voi să descoperiţi.

Problema, aşa cum vă spuneam este accentul pus pe Julia. De ce? Păi, pasajele cu Sarah sunt unele dintre cele mai emoţionante, dureroase, înfricoşătoare pe care le-am citit. Şi, credeţi-mă, când afirm eu lucrul ăsta, cititor însetat de cărţi horror de Stephen King şi cărţi pesimiste, este mare lucru. Dar, povestea Juliei este mult prea banală, prea plictisitoare şi contrastând enorm cu cea a lui Sarah. Astfel, ajung să te enerveze smiorcăielile atât de lipsite de importanţă ale  jurnalistei (legate de copil, soţ, slujbă) redate în zeci de pagini, în comparaţie cu drama lui Sarah. Astfel, mai că-ţi vine să dai repede paginile până la capitolul cu acţiunea în 1942. Şi, când vezi că la un moment dat povestea lui Sarah se opreşte, mai că îţi vine să închizi cartea. Dar nu o faci, pentru că, deşi există această discrepanţă, cartea reuşeşte să te ţină captiv până la ultima pagină.

O altă problemă ce ţine mai mult de gust este stilul aproape telegrafic de a scrie a Tatianei de Rosnay. Înţeleg că este jurnalistă în viaţa reală, dar aici ea nu scrie un articol, ci un roman, aşa că ar fi trebuit să mai folosească fraze, nu propoziţii şi să mai pună pe ici, pe colo câte o figură de stil.

Sincer, nu cred că v-am convins să o citiţi şi nici nu v-am convins să o lăsaţi pe raftul librăriei. Aşa că mai bine o parcurgeţi pentru că este un bun exerciţiu de a vă cunoaşte gusturile şi, poate cine ştie, o să vă marcheze.

Ne citim data viitoare!

“1984″ de George Orwell

După ce am închis cartea asta, mi-am spus: Cosmine, tocmai ai citit o capodoperă. A devenit una dintre cărţile mele favorite pe care le-aş reciti cu cea mai mare plăcere.

Dar să o iau cu începutul: prima dată am auzit de ea la proful de filosofie (într-un moment în care am fost atent şi, în plus, l-am înţeles tocmai din banca în care stau; de fapt, nu cred că e banca de vină, ci vocea lui…dar asta e o altă poveste). Apoi, am mai cerut câteva păreri:” Mda…e o carte bună, nu foarte bună”. Totuşi, am luat-o de la SDC şi, cum am ajuns acasă, m-am pus pe citit.

Şi acum povestea (în linii mari, că nu vreau să vă dezvălui răsturnările de situaţie): ni se prezintă o societate din anul 1984, mai aspră decât cel mai urât regim totalitarist pe care l-a cunoscut omenirea vreodată. Este o societate controlată în totalitate de partid, o lume în care istoria este schimbată după nevoile partidului, în care termenul de adevăr aproape că nu există, în care până şi o privire pierdută, gânditoare este condamnabilă. Ei bine, personajul principal, Winston, este membru al partidului. Ce se va întâmpla cu el, veţi vedea pe parcurs. Această carte conţine şi una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste: simplă, fără “dulcegăriile”, dacă le pot numi aşa, din Romeo şi Julieta. Sincer mi-a părut rău când am terminat-o, pentru că e una dintre acele cărţi pe care vrei să le citeşti la nesfârşit; astfel, cele 250 de pagini mi s-au părut cam putine pentru pofta mea . Nici nu pot descrie sentimentele de dispreţ, de ură faţă de acea lume distrusă, fără niciun viitor. Mi-a părut rău de finalul pe care, deşi părerea previzibil, nu îl aşteptam sau mai bine zis, nu doream să fie aşa.

Morala principală care poate fi scoasă din această carte? Omul nu învaţă şi nu va învăţa niciodată din propriile greşeli. De aceea vă rog să o citiţi pentru că nu este doar un simplu roman, ci este şi o importantă lecţie de istorie, o radiografie cât se poate de realistă a întunecatului şi indescifrabilului suflet uman.

Acum, aştept să văd şi filmul făcut după această carte, că după Fight Club am tras concluzia că pot exista filme mai bune decât cărţile după care au fost făcute.

Lectură plăcută! Ne citim data viitoare!

“Cadoul” de Cecelia Ahern

Nu vă lăsaţi înşelaţi de cum arată cartea asta la suprafaţă. Nu vă lăsaţi amăgiţi de coperta roşu cu alb, cu steluţe strălucitoare şi de numele simplu, care te trimit cu gândul la o carte uşoara, o carte de Crăciun. Ea e mult mai profundă decât o arată coperta şi numele. E mai mult decât o simplă poveste de Crăciun care să te relaxeze într-o după-amiază de duminică ploioasă.

Cecelia Ahern explorează cu mare talent mintea umană şi reuşeşte să facă o povestire care sigur te va fermeca. Şi chiar dacă sună a reclamă, tot ce spun este adevărat. Chiar e o carte care te va face să dai pagină după pagină. Să nu vă aşteptaţi la o poveste de dragoste plină de dulcegării şi cu happy-end, pentru că asta e ultima caracterizare pe care o poate primi Cadoul.

Acţiunea se petrece, intr-adevăr, în preajma Crăciunului. Protagonistul este un bărbat bogat, frumos, deştept, dar care îşi neglijează familia, punând serviciul pe primul loc. Ei bine, el întâlneşte un cerşetor şi printr-un exces de bunătate care nu îl caracteriza, îl angajează în clădirea în care lucra. În timp, personajul principal pe nume Lou vede că cerşetorul ştie foarte multe lucruri despre el şi chiar îi acordă un cadou special. Cam atât vă dezvălui, restul rămânând să-l descoperiţi voi.

Cartea asta te învaţă multe lucruri de care ai mai auzit, bineînţeles, dar peste care ai trecut cu vederea. Desigur că nu ajunge la nivelul lui Dostoievski, dar Cecelia are un scris cursiv, lin, fără discontinuitate sau înflorituri excesive (totuşi mai are de lucrat).

În încheiere, vă recomand din tot sufletul Cadoul pentru că e o carte care merită citită şi care vă va rămâne în minte după ce o puneţi în raft.

Ne citim data viitoare!

“Fight Club” de Chuck Palahniuk

Urăsc scriitorii care încearcă să uimească cititorii. Urăsc cărţile care sunt duse la extrem, tocmai pentru a marca, pentru a lăsa cu gura căscată. Am impresia că aceşti autori nu ştiu că uneori lucrurile simple, banale, pot impresiona până la lacrimi sau te pot face să râzi cu gura până la urechi. Fight Club se încadrează în categoria cărţilor care au fost scrise pentru a provoca perplexitate, stupefacţie. N-am rămas cu nimic după ce am parcurs-o, ci doar cu o părere de rău că mi-am pierdut timpul cu ea. E o carte ambiguă, fără un fir logic al acţiunii, cu fraze care apar fără rost şi care te derutează neştiind de unde să le iei. Găseşti înjurături la fiecare pas, dar înjurături care te agasează, nu ca în Recviem pentru un vis, spre exemplu, unde sunt puse cu cap. Iar despre “lovitura de teatru din finalul cărţii” nu pot spune decât că mi se pare ilogică, de mântuială, pe scurt, o prostie. Da, sunt dur cu Fight Club pentru că nu îmi place acest gen de a construi o carte, de a nara, de a folosi comparaţii fără rost, de a fragmenta acţiunea cu lucruri nefolositoare.

Cât despre poveste nu prea am ce să vă spun pentru că nu există cursivitate; tot ce vă pot spune e că personajele sunt foarte ciudate în special Marla de la care nu ştiu ce vrea autorul în această carte. Acum mai sper ca filmul să nu mă dezamăgească, mai ales că îi are în distribuţie pe Brad Pitt şi Edward Norton (apropo, cei doi cred că sunt puşi pe copertă tocmai pentru a creşte vânzările, nu? ).

Asa că dacă vă place acest gen de carte modernă, sigur o să o citiţi cu plăcere, iar dacă sunteţi mai conservator şi mai tradiţionalist (ca mine), mai bine n-o deschideţi.

Ne citim data viitoare!

“Cine suntem” de Dan Puric

Am citit cu placere prima carte publicata a lui Dan Puric. Este structurata ca si cea de a doua, Omul frumos, adica “stenogramele”( ca tot e la moda cuvantul ) unor emisuni si conferinte purtate de Dan Puric. Totusi, mi se pare o carte mai putin frumoasa si atragatoare decat Omul frumos si principalul motiv este ca aceasta de fata e dominata de religiozitate. Acum, cine l-a ascultat pe Dan Puric stie ca este un om credincios, un om care vorbeste mereu despre Dumnezeu si despre relatia omului din ziua de azi cu El. Si in Omul frumos se dezbat cam aceleasi teme, dar, in Cine suntem, parca se exagereaza discutia despre credinta. Insa acest lucru, chiar si pentru cel mai ateu om al lumii, nu devine un impediment in a citi cu placere aceste pagini, in mare parte datorita talentului autorului de a povesti si de a surprinde perfect natura umana si cel mai important, cea a romanului.

Cam asta ar fi tot ce as avea de comentat despre aceasta carte. Mai putin decat la alte carti, pentru ca in acest caz nu prea poti sa povestesti continutul ca la un roman, spre exemplu. Iar daca va place de acest om (si nu numai), ar trebui sa o cititi neaparat (si obligatoriu “Omul frumos”).

Si un citat de pe coperta din spate a cartii:

“Antrenamentul de uitare la care este supus poporul roman, astazi, face ca gandirea si inima sa se roteasca pe loc si, din aceasta rotire in gol, paradoxal, o data cu trecutul, dispare si viitorul. El, omul de azi, padaleaza zadarnic intr-un prezent continuu. A locui cu fiinta doar intr-o dimensiune a timpului – si aceea distorsionata – inseaman moarte lenta, dar sigura, a identitatii.”

Ne citim data viitoare!

“Cel mai iubit dintre pamanteni” de Marin Preda

Cel mai iubit dintre pamanteni e o carte care te schimba. Iar, dupa parerea mea, aceasta ar trebui sa fie principala tinta a unei carti: sa schimbe ceva in sufletul cititorului dupa ce a strabatut-o rand cu rand, pagina cu pagina. Si pentru ca Marin Preda a reusit sa atinga acest scop, devine, dupa Caragiale, scriitorul roman care imi place cel mai mult. De ce? Pentru ca reuseste sa formeze personaje geniale, analizandu-le cu o putere iesita din comun. Iti lasa impresia ca stie atat de bine mintea umana incat reusesti sa te regasesti uneori in calitatile sau defectele personajelor.

M-a schimbat aceasta carte deoarece a reusit sa ma faca sa pretuiesc mai mult libertatea din ziua de azi, fata de regimul comunist in care traieste Victor Petrini, un intelectual care duce o continua lupta de a ramane lucid si cu principii intr-o lume in care oamenii nu pot avea pareri proprii, ei fiind doar niste marionete. Marin Preda reuseste sa creeze cel mai antipatic personaj; e vorba de Matilda, sotia lui Victor. Desi am recitit cartea, de data asta cu mai multa atentie, am ramas cu aceeasi repulsie fata de acest personaj, dupa parerea mea, cel mai urat personaj din atatea carti citite.

Un alt lucru inedit care m-a facut sa pretuiesc si mai mult acest roman, este curajul lui Marin Preda de a publica, in regimul comunist, o carte in care acesta este criticat clar. Moartea scriitorului la putin timp dupa publicarea romanului a starnit numeroase intrebari si ramane neelucidata.

Astfel, va rog sa o cititi, chiar daca e cam groasa si chiar daca uneori o sa intalniti pasaje filosofice grele si lungi. In incheiere, cateva citate:

“Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să ştii că poţi distruge pe cineva, să n-o faci şi acela să nu ştie.”

“Să rămâi om între oameni, numai ca să salvezi în tine însuţi ideea de om, chiar dacă alţii o calcă în picioare.”

“Pisicile sunt superioare, când simt nevoia de tandreţe se mângâie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni.”

“Uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gâtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amândoi şi cel lovit te uiţi la el că deodată surâde ca un prost… Ei bine, nu e deloc prost, ci doar e curat, neatins de sentimentul umilinţei.”

Si citatele mele favorite:

“Nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră dacă nu ar exista fericirea celorlalţi.”

“Fericirea nu are istorie, fiindcă istoria nu poate ieşi din veşnica surpriză pe care ţi-o face fiinţa iubită prin însăşi existenţa ei.”

Ne citim data viitoare!

“Povestea lui Lisey” de Stephen King

Cand vine vorba de o carte a lui King, simt ca as putea scrie atat de multe despre ea, deoarece e probabil singurul scriitor caruia ii cunosc aproape in intregime universul creatiei. Stiu viata lui, stiu lucruri din culisele scrierii cartilor, i-am citit 10 carti (si sunt hotarat sa nu ma opresc la acestea 10), asa ca daca nu prea pot vorbi de Tolstoi sau Dostoievski (o sa incep in curand Crima si pedeapsa), macar pot purta oricand si oriunde o discutie despre opera lui Stephen King.

Ei bine, “Povestea lui Lisey” e ceva diferit fata de King-ul autentic. Si cel mai important element care traseaza o linie intre celelalte carti si aceasta, este prezenta terorii intr-o cantitate ceva mai redusa. Daca ai citit Shining, Cimitirul Animalelor, atunci realizezi ca Povestea lui Lisey este mai mult un thriller decat un horror. Asta nu inseamna ca n-o sa te sperii la unele secvente si ca n-o sa simti niste fiori care parca vin la pachet cu orice carte de King, dar vei observa ca se pune mai mult accentul pe puterea dragostei. Dragoste care nu este lipsita in alte opere (de fapt, acesta este “tiparul” lui Stephen King: dragostea invinge raul), dar care aici ajunge in prim plan, secventele pline de sange si macabru ramanand mai in umbra, dar sarind de acolo tocmai cand te astepti mai putin.

Tema principala este tema celor doua lumi paralele. Lumea nostra si lumea terorii imbracata intr-un paradis care se poate distruge foarte usor; o lume in care se ajunge greu si in care trebuie sa stai doar ziua, pentru ca noaptea, tot ce e frumos se vestejeste, moare,  tocmai ca in imaginea de pe coperta cartii. Singurul loc in care poti scapa de teroare, este “balta”.

Cam atat vreau sa va spun despre Povestea lui Lisey, pentru ca vreau sa descoperiti voi, pagina cu pagina cine este aceasta Lisey, cine este sotul ei, cine sunt surorile si ce este Bu-Luna. Va las in aer, tocmai pentru a va face curiosi. Aaa, si cand am spus ca aceasta carte e diferita, asta nu inseamna ca n-o sa-l recunoasteti pe Stephen King si modul lui de a scrie in numeroasele pagini. Din contra, cartea e plina de Stephen King .

Ne citim data viitoare!

“Despre omul frumos” de Dan Puric

Nu-mi placea Dan Puric si doar mama tragea de mine sa ma uit la vreo emisiune in care era invitat. Si stiu si de ce nu-mi placea: pentru ca nu-l intelegeam. Acum, dupa ce i-am urmarit numeroase emisiune, am inceput sa-l inteleg si sa-mi dau seama ce valoros poate fi omul acesta. De aceea am cumparat si aceasta carte, care este mai mult de atat, este o lectie de viata. Pentru ca asta urmareste Dan Puric, prin conferintele lui, prin modul in care stie sa lege cuvintele astfel incat sa-si faca loc pana adanc in inima si in constiinta ta. Imi place modul lui de a gandi, ideile lui, faptul ca inca mai crede in aceasta tara, iar atunci cand in discursul lui introduce elemente si povestioare amuzante, reuseste sa te faca sa-ti pui cateva intrebari despre  ce se intampla in jurul tau si despre care ar trebui sa-ti fie prioritatile in aceasta viata.

Despre omul frumos, este o carte formata atat din capitole scrise de autor, cat si capitole formate din discutiile purtate de Dan Puric la diferite emisiuni. Pe coperta din spate sta o replica geniala a lui Dan Ciachir, cel care prefateaza cartea: “Dan Puric n-a aparut intamplator acum. Cu o vorba a lui Iorga: Vremea l-a scos in cale”. Primele doua capitole mi s-au parut cele mai emotionante si cele mai pline de adevar si substanta. Te unge pe suflet lectura lor. Le-as scrie cu mare placere aici, dar sunt prea lungi, asa ca va rog sa cumparati o carte de Dan Puric. Trebuie sa vedeti si alte lucruri, nu numai politica, stiri, jocuri, pe scurt monotonia de zi cu zi. Mai renuntati in a privi macar o ora emisiunile prostesti de pe toate canalele, pe Mircea Badea, Ciutacu si toata gasca lor si uitati-va la acest om. Daca nu l-ati mai vazut pana acum, desi mi-e greu sa cred acest lucru, dati un search pe youtube.

Indraznesc sa spun, in incheiere, ca atata timp cat mai exista astfel de valori, tara asta nu e cu totul pierduta.

Ne citim data viitoare!

“Raiul gainilor” de Dan Lungu

Cu riscul de a fi putin laudaros, pot sa spun ca ma pricep sa gasesc scriitori pe placul meu, care sa ma faca sa dau pagina dupa pagina. Ultima mea descoperire este Dan Lungu. Ce e placut la acest scriitor? Cartile lui destul de usoare, foarte amuzante, care surprind perfect esenta Romaniei si a romanilor, tehnicile de naratiune (noi, pentru mine) si multi alti factori care fac din lectura o placere. Pe langa “Cum sa uiti o femeie”, “raiul gainilor” este o carte mai amuzanta si mai usoara. Interesant e ca actiunea da impresia ca nu are un inceput si un sfarsit. Este doar un capitol intre ce a fost si ce va fi, un capitol care prezinta zilele de pe strada Salcamilor. Practic, aceasta strada este universul cartii si singura, daca nu ma insel, unde se petrec toate episoadele. O strada de la periferia unui oras, dar de fapt o strada de tara, de la cum arata pana la locuitori si mentalitatea lor. O strada in care se barfeste, in care barbatii se duc la “Tractorul sifonat” si in care fiecare cunoaste pe fiecare. Exista deasemenea trimiteri la comunism si la viata de atunci, care, prin ochii locuitorilor, devin amuzante.

Dan Lungu construieste foarte bine portretele morale ale personajelor, cat si gesturile si cuvintele stalcite de ei: “ezact”, “proaspad”, “istantaneu”, “cearsaf”, “espirata”, etc. Astfel, daca ai stat o vreme pe la tara si nu numai, aceasta carte te face sa te simti ca acasa, pentru ca asta e Romania amuzanta. As putea spune ca se aseamana putin cu Morometii, desi Morometii contine mai mult dramatism si surprinde pe mai multe aspecte viata satului, iar despre portretul lui Ilie Moromete nici nu mai vorbim.

Astfel, o carte parcursa usor, placuta, care iti va ramane in minte. Nu pot decat sa v-o recomand si sa va spun sa cititi de urgenta pe Dan Lungu. Iar daca nu v-am convins, va mai spun ca Raiul Gainilor a fost patru luni in topul vanzarilor unei edituri franceze, iar editia germana a fost declarata, in decembrie 2007, cartea lunii in Germania.

Asa ca de abia astept sa cumpar o noua carte de el si spun ca singurul regret fata de Raiul gainilor e ca a fost prea scurta.

Ne citim data viitoare!

“Un veac de singuratate” de Gabriel Garcia Marquez

Nu citisem nicio carte de Gabriel Garcia Marquez, desi auzisem de valoarea lor, in special de “un veac de singuratate” si “dragoste in vremea holerei”. Am sovait mult timp in fata raftului cu numeroasele carti scrise de el si pana la urma m-am hotarat sa o citesc pe aceasta de fata, in special pentru paragraful de pe coperta din spate: “Un veac de singuratate este prima opera literara, de la Cartea Facerii incoace, care ar trebui citita de intreaga omenire.” New York Times.

Intr-adevar, este o carte de o valoare necontestabila. Ironia e ca mie nu prea mi-a placut. E ciudat sa spun asta si ma simt un pic “vinovat”. Parca nu ai voie sa spui lucruri rele despre adevaratele capodopere, sa iesi din multime, pe margine, si sa strigi ca “pur si simplu nu iti place”. Dar eu tocmai asta fac si intr-un fel cred ca e vina mea. Ma gandesc la faptul ca eu s-ar putea sa nu am suficiente cunostinte in literatura ca sa recunosc adevarata valoare a acestei carti. Intr-un fel, chiar asa este: un veac de singuratate este prima carte de acest gen citita de mine, prima carte in care actiunea pe desfasoara timp de un intreg secol. Recunosc ca acesta nu e stilul care ma atrage, care ma face sa dau pagina dupa pagina. Prefer cartile in care actiunea este mai inceata, nu in sensul de plictisitoare, ci in sensul timpului. Prefer secventele desfasurate pe multe pagini, cu destule detalii. Si nu in ultimul rand, prefer dialogul; dialog ce este aproape inexistent in Un veac de singuratate.  Totusi, recunosc faptul ca aceasta opera merita asezata pe raftul cu volume de Shakespeare, Goethe, Tolstoi, pentru ca aici ii este locul.

Cat despre povestea propriu-zisa, despre simbolurile din carte, etc, nu prea am ce spune. In special pentru ca ar dura prea mult, iar arborele genealogic al familie Buendia este mult, mult prea inalt . Un lucru deranjant ar fi numele personajelor; am gasit la Aurelieni in paginile cartii incat ajunsesem sa ma incurc si sa nu imi mai dau seama al cui fiu era unul, care era frate cu care si multe alte lucruri incomode.

Imi dau seama ca parerile mele, in ansamblu, despre aceasta carte sunt contradictorii, cel mai probabil din cauza originalitatii stilului ei (pentru mine) si din cauza slabelor mele cunostinte despre opera completa a lui Gabriel Garcia Marquez. Totusi, puneti imediat mana pe ea pentru ca asa cum am mai citit prin alte parti, ori o sa iubiti stilul lui Marquez, ori o sa-l urati. Eu ma mai gandesc putin pana o sa ma hotarasc.

Ne citim data viitoare!